marți, 20 martie 2012
yin & yang
Doi oameni se intalnesc. Ea si el, yin si yang, atat de diferiti unul de altul si tocmai de aceea atat de complementari. Atat de "potriviti". Se iubesc, se muta impreuna, isi fac planuri de viitor. Incep sa-si copieze unul altuia ticurile verbale, grimasele, expresiile favorite, incep sa semene. Se plac si mai mult. Merg la aceleasi filme, asculta aceeasi muzica, practica aceleasi sporturi, au aceeasi prieteni. Apoi, incep sa nu se mai placa, sa-si gaseasca defecte, sa se urasca. De ce? Pentru ca ori ea, ori el, s-a transformat prea mult si yin & yang, a devenit yang & yang sau yin & yin si asta nu e bine, nu mai exista cercul perfect, exista doar doua entitati care si-au copiat, de obicei, partile negative, "the dark side" - care e mai usor de urmat. Si atunci totul se rupe si fiecare pleaca pe drumul sau, in cautarea acelui yinyang care da forta vietii, care face ca totul sa aiba sens.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Când rezistenţa cuplului, dorința de a nu fi părăsit, devine un scop în sine este valabil ce spui tu. Neînțelegerile din cuplu sunt consecinţa unei nepotriviri a valorilor reale, adânci, neîmpărtăşite. De asta nu e sănătos să cucereşti o femeie (un bărbat) doar de dragul de a cuceri şi de asta nu e bine să o (îl) vezi ca pe un trofeu. De cele mai multe ori se întâmplă aşa, din păcate. Nu o dată am auzit sfaturi de ale prietenelor care îi spun ei: „trebuie să arăţi brici la întâlnire să nu zică că eşti genul care nu prea se aranjează şi nu are gust”, în contextul în care respectiva nu pusese mâna pe o trusa de machiaj în viaţa ei și nici nu ar fi avut de gând să facă asta... Nu o dată am auzit prieteni spunând: „să nu te duci cu cămaşa necălcată să nu creadă că eşti genul neglijent”. Da, din păcate, aruncăm o imagine a noastră în faţă, de frica de a nu pierde. „Arată bine şi îmi place dar dacă nu mă place aşa cum sunt? Trebuie să mă schimb”... Şi de aici marea problema. El a gândit aşa, ea a gândit aşa. Deci, practic, în cuplu sunt fix două proiecții distorionate ale realității. Adevăraţii „ei” stau bine ascunşi după zidurile pe care și le-au ridicat. Şi normal că piere pasiunea, normal că se instalează monotonia, că doar nu te poţi purta la infinit în dezacord cu felul tău de a fi. De foarte multe ori suntem sclavii falselor imagini, proiectate înainte pentru a nu fi răniţi în cazul unui refuz. Nu putem dori să fim mai mult decât suntem.
RăspundețiȘtergere